Such a grayscale vision….
…as illusion dies I see there is so much to be revealed
Când iluziile mor, rămâne adevărul. Acum, depinde ce fel de adevăr. Poate fi unul banal, şi te împaci cu ideea. Sau poate fi unul crunt, şi oricât te-ai strădui nu-i poţi face faţă. M-am confruntat des cu deziluzii. Pentru că eram optimistă. Asta păţeşti când aştepţi lucruri bune. Deziluzia e mai mare. Frustrantă. Când stai în banca ta şi nu visezi la cai verzi pe pereţi, un lucru neaşteptat (poate doar bănuit în străfundul sufletului acolo) e cumva o rază de soare.
Deziluzie e şi confruntarea cu realitatea. Atunci când trăieşti în clopotul tău de sticlă, toţi încearcă să te protejeze. Aproape toţi, pentru că la un moment dat se sparge carapacea aia. Şi voilà, reality! E dură! În cele mai multe din cazuri. Depinde cum vezi lucrurile. Aerul rece al dimineţii poate însemna un nechef morbid. Când puteai să mai dormi vreo două ceasuri acolo….În schimb, aerul rece al nopţii îţi dă forţă, efervescenţă. Propriul tău râs e încântător în liniştea străzilor.
Oricum, ideile astea vin de la o visătoare. Ciudat lucru, nu-i aşa? Trăiam mereu într-o lume paralelă cu asta. În visul meu, clopotul meu de sticlă. Întâlnirea cu realitatea….a fost treptată. Nu mai contează acum.
Nimic de spus. Doar alte aberaţii.
Lasă un Răspuns