Bored…

I never had the nerve to ask,

Has my moment come and passed?

Nu pot să cred că am ajuns plictisită. Eu, cea care nu se plictisea niciodată. Dar niciodată. Mereu găseam câte ceva de făcut, chiar şi când nu făceam nimic. Mai vânam nişte muzică pe net, mă mai jucam cu nişte progrămele, mai nişte filme, mai nişte cărţi. Iar în timpul parţialelor acest cuvânt nu exista în niciun caz. Ba chiar aveam prin lista de messenger persoane care aveau des la status „plictisit/ă”, şi mă întrebam dacă oamenii ăştia nu au nimic mai bun de făcut decât să se holbeze la lista de messenger şi la mişcările de status/intrări/ieşiri. Cum se spune, toată lumea îşi doreşte nemurirea, dar marea majoritate nu ştiu ce să facă într-o după-amiază ploioasă de duminică.

Ei bine, apatia(sper) m-a făcut şi pe mine plictisită. Eşti plictisit, eşti plictisitor. Aşa că plictisesc rândurile astea cu nişte cuvinte. Puţine câte mai am. Că şi astea s-au înjumătăţit.

Aşa că nu aştept vacanţa aia de trei săptămâni pentru că nu ştiu ce aş putea face. Decât să lenevesc non-stop. Probabil. Şi acum mă întreb, de ce mă uit insistent la ceas când sunt la cursuri dacă nici acasă nu e nimic mai bun de făcut?

 

Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Când eram de-o şchioapă nu-mi doream să fiu doctoriţă, ca mai toate fetele. Nope. Eu vroiam să fiu actriţă. Pe cât de ridicol mi se pare acum, pe atât de serioasă eram atunci cu privire la viitorul meu. Chiar mă consideram talentată, deşi între noi fie vorba, sis putea spune oricând minţeam. Ba chiar a mers destul de departe nebunia cu actoria, şi chiar am pregătit cu cea mai bună prietenă a mea de atunci o piesă destul de amuzantă, fără să ne ceară nimeni, pentru finalul semestrului. Şi chiar am fost apreciate cu câte un 9 la limba română (ştiţi voi, 10 e al profesorului).

După ce mi-a trecut puţin treaba cu actriţa am vrut să devin profesoară de limba engleză. Asta în momente în care nici nu ştiam limba engleză. Dar aveam vocaţie, şi tata credea că asta o să ajung. Râde şi acum de mine când îşi aminteşte cum aranjam toate jucăriile şi începeam să-i învăţ diverse chestii. Nasol era că tot eu răspundeam la propriile mele întrebări .

Un pic mai târziu am vrut să devin designer vestimentar. Asta e moştenire din familie, treaba cu desenatul hainelor. Aveam şi o casă de modă, „Blondy”, din cauză că, doh, toate păpuşile pentru care desenam şi croiam haine erau blonde .

După ce am depăşit faza păpuşilor am vrut să devin scriitoare. Aveam atâtea scenarii în cap mai mereu că aveam impresia că o să explodeze. Problema cu visul ăsta e că s-a năruit când m-am apucat să scriu. Deci, chestiile pe care le gândesc şi cele pe care le aşez pe hârtie/ecran sunt total diferite. Când am observat că nu merge treaba cu scrisul (între timp nu am mai dat nici la facultatea de jurnalism) am vrut să devin editor de cărţi, asta pentru că-mi place tare mult să citesc. Şi am prostul obicei să nu las o carte din mână până ce nu o termin, oricât de rea este. Editatul cărţilor mi se pare o idee bună şi în prezent, însă se pare că nu am mers pe drumul pe care trebuie să ajung acolo.

Aşa că, nu ştiu cum se face, am ajuns astăzi să-mi doresc să fiu analist financiar. Când au murit visele mele simpatice de atunci şi când am ajuns aici? Voi ce vreţi să vă faceţi când o să fiţi mari?

I’m still on that road to nowhere…

November came back and all was gone…

Mă uit fix la pagina asta….albă. Cursorul clipeşte nerăbdător, parcă spunându-mi : „scrie, descarcă-te!”. Ce să scriu? Ce să mai scriu? Aş vrea să spun că nu mai scriu pentru că acum trăiesc. Dar nici aşa nu e. Plutesc în derivă, oarecum nervoasă. Nu ştiu de ce sunt nervoasă, sau tristă…Nu mai ştiu unde se termină apatia şi unde începe depresia. Probabil sunt pe undeva la mijloc. De obicei pic într-o depresie colosală după vreo sesiune, sau alt eveniment major, când totul se termină şi nu mai am altceva de făcut decât să zac cu ochii pierduţi pe vreo pagină albă întrebându-mă: „Şi acum?” Acum….acum nu a trecut niciun eveniment major şi totuşi mă aflu în starea anterior menţionată. Nu ştiu ce vreau, ce cred. Nu ştiu de ce mă gândesc aşa des la trecut, de ce tot răstălmăcesc aceleaşi poveşti prăfuite despre oameni care, poate, abia îşi mai amintesc când şi când de mine.
Vreau să las să curgă totul aleator. Nu că vreau, ci chiar las. Nu mai am puterea să mă împotrivesc.
Nu sunt coerentă. E doar iar noiembrie…

I keep on falling…

Yeah, we’re going down…

Când vine vorba de vise, din alea de le visezi noaptea, eu experimentez un sentiment ciudat. Multă lume menţionează că au déjà vu-uri, adică simt ca au mai trăit odată un anume moment. Eu când am un déjà vu, am bizara senzaţie că de fapt am visat mai demult respectivul moment. Se spune că în medie un om visează cam zece vise pe noapte dar nu reuşeşte să-şi amintească decât maxim două, de multe ori şi acestea întrepătrunse. Eu am totuşi un vis pe care mi-l amintesc ori de câte ori îl visez. E vorba de un vis rău, să nu-l numesc coşmar. Se face că urc nişte trepte, nişte scări, şi acestea se surpă în timp ce le urc. Sau urc nişte scări cu trepte lipsă şi trebuie să le sar. Sau urc nişte scări normale şi dacă arunc o privire înapoi acestea nu mai sunt acolo. Sau urc scări fără balustradă(trebuie să mărturisesc că de astea mi-e cam frică). Oricum ar fi, urc scări care nu sunt. Nu prea mă chinui eu să aflu ce înseamnă visele astea, însă sunt ciudate. Şi ciudat e şi faptul că se repetă frecvent.
Aveţi şi voi vise ciudate care se tot repetă?

All the joy around…

…it’s just feeding my apathy.

The soundtrack of my grayscale life – Part 8

* Flobots – Handlebars – I can lead a nation with a microphone/With a microphone/With a microphone

* Eagle Eye Cherry – Save tonight - So take this wine and drink with me /Let’s delay our misery

* Red Hot Chili Peppers – Under the bridge – Under the bridge downtown/Forgot about my love

* Savage Garden – Truly, madly, deeply – And when the stars are shining brightly in the velvet sky,/I’ll make a wish, send it to heaven then make you want to cry

* Martin Luther McCoy – While My Guitar Gently Weeps – With every mistake we must surely be learning /Still my guitar gently weeps….

* Dexter Freebish – The other side – She could melt the sun, she could freeze the moon/If she only wanted to, if she needed to…

* Delta Spirit – People C’mon – All you soul searching people c’mon….

* Imogen Heap – Aha - Keep me quiet! (keep me quiet!)

* One republic – All the right moves – They said, everybody knows, everybody knows where we’re going/Yeah, we’re going down…

* Panic! at the disco – This is halloween – I am the “who” when you call, “Who’s there?”/I am the wind blowing through your hair…(să fiu în tendinţe cu sărbătoarea )

Shallow

Pe mine superficialitatea nu m-a lăsat să fiu fericită.

Era un loc în care trăiam în atemporalitate. Era un loc fără limite, fără restricţii, cu libertate deplină. În care eram fericită. Astăzi locul acela plin de tradiţii este şi el, parcă, invadat de superficialitate. M-am simţit ca o străină acolo unde odată era a doua mea casă.

My life…

…is full of almost-happened things*. – Carysse

* gândit în timp ce mă uitam fix la ploaia uşoară prin ferestrele aburite ale tramvaiului.

P.S. 1.Cred că era să mă calce o maşină astăzi. Cred. Ar trebui să încetez cu spontaneitatea.

P.S. 2. Leighton Meester – Somebody To Love (Feat. Robin Thicke) nu-mi dă pace. Melodia e cam comercială, însă Leighton are o voce sexy

Dor de mine…

Sick as my secrets…

Am nimerit zilele trecute nişte secvenţe dintr-un serial pe care obişnuiam să-l urmăresc acum câţiva ani şi am realizat că mi-e dor de mine, cea de atunci. Da, fata aceea care purta lucruri de culoarea roz, care afirma sus şi tare că rockul se simte şi nu trebuie să şi arăt rockish, deci pot să port roz. Fata aceea care purta cercei în formă de fluturi. Fata aceea căreia îi păsa de prieteni, de imagine. Nu mi-e dor de lucrurile astea, nu m-aş mai întoarce niciodată la ele, mi-e dor de mine, de sentimentul de împăcare pe care îl aveam mereu, de optimismul meu, de liniştea interioară, echilibrul acela. Sau de remuşcările pe care le aveam când mă purtam urât cu cineva (chiar dacă bine-meritat!). Acum…acum m-am schimbat. Nu maturizat, nu. Ci doar schimbat. Acum nu mai dau doi bani pe părerile altora, aşa-zişii prieteni au devenit simple cunoştiinţe. A dispărut fata vorbăreaţă şi cu zâmbetul pe buze, iar în locul ei a apărut această Raluca tăcută mereu, care trăieşte într-un oarecare univers paralel suspendat unde şi visele au fost toate visate şi nu a rămas decât un oarecare sentiment de frustrare pentru care vinovată mă fac tot eu. Pentru tot. Nu mă plâng, merit. Doar consemnez.

Lucky or not?

Aşteptam tramvaiul spre casă aseară în Piaţa Unirii când s-au apropiat de mine un copil cu mama lui. El era foarte bucuros jucându-se cu un balon din alea modelate în diverse forme şi o tot cicălea pe maică-sa să-i facă şi ea altul când ajungeau acasă. Până a dat cu ochii de o firmă sclipitoare:

Copilul: Mami, ce-i aici?

Mama: A…aici e un cazinou.

Copilul mai stă ce mai stă şi apoi: Hai să intrăm şi noi!

Mama(fâstâcită): Nu putem scumpule, aici intră doar oamenii mari pentru jocuri de noroc. Noi n-avem….

Copilul(nu o lasă să termine): Noi n-avem noroc?