I never had the nerve to ask,
Has my moment come and passed?
Nu pot să cred că am ajuns plictisită. Eu, cea care nu se plictisea niciodată. Dar niciodată. Mereu găseam câte ceva de făcut, chiar şi când nu făceam nimic. Mai vânam nişte muzică pe net, mă mai jucam cu nişte progrămele, mai nişte filme, mai nişte cărţi. Iar în timpul parţialelor acest cuvânt nu exista în niciun caz. Ba chiar aveam prin lista de messenger persoane care aveau des la status „plictisit/ă”, şi mă întrebam dacă oamenii ăştia nu au nimic mai bun de făcut decât să se holbeze la lista de messenger şi la mişcările de status/intrări/ieşiri. Cum se spune, toată lumea îşi doreşte nemurirea, dar marea majoritate nu ştiu ce să facă într-o după-amiază ploioasă de duminică.
Ei bine, apatia(sper) m-a făcut şi pe mine plictisită. Eşti plictisit, eşti plictisitor. Aşa că plictisesc rândurile astea cu nişte cuvinte. Puţine câte mai am. Că şi astea s-au înjumătăţit.
Aşa că nu aştept vacanţa aia de trei săptămâni pentru că nu ştiu ce aş putea face. Decât să lenevesc non-stop. Probabil. Şi acum mă întreb, de ce mă uit insistent la ceas când sunt la cursuri dacă nici acasă nu e nimic mai bun de făcut?

They say...